
Satele săsești toamna: când mergi și cum le descoperi cu adevărat
Toamna, satele săsești le descoperi cum sunt cu adevărat, fără autocare și fără grabă. Ce vezi într-o biserică fortificată, unde mergi în afară de Viscri și la ce oră ajungi.
Vara, Viscri e plin de autocare. Din septembrie încolo are din nou vaci pe uliță, fum de la sobe și, în cele mai multe zile, mai nimeni plimbându-se pe stradă. E momentul în care satele săsești arată cel mai aproape de ce sunt de fapt: sate de agricultori, cu o cetate în mijloc, în care se muncește. Dacă ai de ales o singură perioadă din an ca să le vezi, alege-o pe asta. Dar toamna vine cu prorpiile reguli.
De ce toamna, nu vara
Lumina e argumentul pe care îl dau cel mai des, și e adevărat: soarele stă mai jos, dealurile sunt galbene, iar zidurile de var ale caselor iau o culoare pe care în iulie n-o au. Dar nu lumina e motivul principal.
Motivul e că toamna satul lucrează, și lucrul ăsta se vede. Prunele s-au cules, așa că în octombrie fierb cazanele și o simți pe uliță înainte s-o vezi. Se pune varza, se scot cartofii, oile coboară de la munte și trec prin sat cu tot cu ciobani și câini. Iar seara, când se întorc vacile de la pășune, fiecare cotește singură în poarta ei, fără să le mâne nimeni. Nu e spectacol pentru vizitatori, e o zi normală pentru locuitorii din Viscri, și vara o vezi mai greu, fiindcă tot satul e ocupat cu vizitatorii.
Al doilea motiv e că ești singur. În iulie, Viscri e locul în care aștepți la coadă ca să urci în turn. În octombrie, urci și stai acolo cât vrei.
Cine ține cheia
Bisericile fortificate nu sunt muzee cu casă de bilete și program pe ușă. Cele mai multe au un singur om în sat care are cheia, și el hotărăște când se deschide: o familie care a preluat grija bisericii după ce sașii au plecat, sau cineva pus de parohia evanghelică, ori de o fundație. Vara, omul stă adesea la poartă, pentru că vine lume. Toamna, e la câmp, sau la animale, și biserica pare închisă. Nu e. E doar nedeschisă încă.
De aici vine și regula noastră: mergem cu oamenii care țin cheile, nu pe lângă ei. Nu pentru că altfel nu s-ar putea intra, ci pentru că cel care deschide e și cel care știe ce e înăuntru. Îți arată semnele de pe grinzi, îți spune a cui a fost banca din față și de ce are un nume scris pe ea, și îți deschide și ușa pe care ghidul cu broșura n-o știe. Când mergi singur, întrebi la prima casă de lângă biserică și, de obicei, cineva știe la cine e cheia. Dar e un drum, ia timp, și în octombrie omul poate să nu fie acasă.
Ce vezi înăuntru
O biserică fortificată nu e un castel; e ce a construit un sat de țărani când nu-și permitea un nobil, și asta se vede în fiecare detaliu. Zidul e destul de gros și destul de înalt cât să țină înăuntru tot satul și vitele lui până trece primejdia. Pe interiorul lui sunt cămăruțele, câte una de familie, cu proviziile pentru asediu.
Turnul slăninii e partea care rămâne cu oamenii. Într-unul din turnuri, fiecare gospodărie își ținea slănina agățată, cu semnul ei, la răcoare și la adăpost. Duminica, după slujbă, fiecare urca și tăia cât avea nevoie pentru săptămâna aceea, sub ochii vecinilor, și nimeni nu tăia din a altuia. În câteva sate, cârligele sunt încă acolo. Nu e o expoziție; e o cămară comună care a funcționat sute de ani, și felul ăsta de a organiza un sat spune despre sași mai mult decât orice cronică.
Apoi e biserica în sine: mică, adesea cu tavan de scânduri pictate, cu băncile bărbaților și băncile femeilor, cu locul fiecărei familii stabilit, și cu orga, care uneori mai cântă. Toamna, înăuntru e mai frig decât afară. Ține minte asta atunci când alegi cu ce să te îmbraci.
Nu doar Viscri
Viscri e satul cu renume, e pe lista UNESCO și își merită locul. Dar de o parte și de alta sunt sate la fel de frumoase, în care nu ajunge nimeni: Criț, cu biserica ei mare pe deal; Meșendorf, la capătul unui drum de pământ; Cloașterf, cu incinta aproape neatinsă; Saschiz, pe drumul mare, tot pe lista UNESCO, cu turnul care se vede de departe. Noi luăm două sau trei într-o zi, și rareori e Viscri cel care rămâne cel mai mult în minte. Iar dacă ai o zi în plus, Sighișoara e la o oră de aici, și toamna cetatea merită vizitată.
Ora la care ajungi
Cea mai comună greșeală de toamnă e să pleci după prânz. Bisericile n-au lumină electrică, sau au una care nu ajută. La patru după-amiaza, în octombrie, tavanul pictat e deja în umbră, iar cămăruțele din zid nu se mai văd deloc. Vino dimineața, cu ceața încă pe vale, pentru că se ridică până ajungi tu la a doua biserică, și lasă după-amiaza pentru masă și pentru sat.
Duminica are altă regulă. Acolo unde a mai rămas o comunitate, slujba are întâietate față de vizită, și e firesc să fie așa. Poți intra după, și de multe ori e chiar mai bine, fiindcă lumea e adunată și cineva are cheia sigur.
Iar seara, dacă ai stat destul, vezi vacile venind. Nu e la oră fixă, e la lumină, deci în octombrie devreme, mai devreme decât te aștepți.
Cum te porți în sat
Satele astea sunt case, nu decor. Curțile sunt ale cuiva, câinii sunt ai cuiva, și oamenii pe care îi fotografiezi din mașină sunt oameni care muncesc. Întreabă înainte să fotografiezi o gospodărie și, dacă ți se spune nu, ai primit un răspuns, nu o invitație să insiști. Nu intra în curți deschise, chiar dacă poarta e larg deschisă, fiindcă poarta e deschisă pentru animale, nu pentru tine.
Prânzul, la noi, e la o gospodărie: ce se gătește în ziua aia, la masa familiei. Toamna, asta înseamnă de obicei ciorbă, ceva cu varză, pâine din cuptor și zacuscă din borcanele puse cu o săptămână înainte. Nu e restaurant, deci nu e meniu, și nu cerem să fie.
Ce iei cu tine
Încălțăminte închisă, cu talpă bună. Drumurile laterale către satele mici sunt de pământ și, după o ploaie de octombrie, sunt pline de noroi până la glezne, iar scările turnurilor sunt de lemn vechi și abrupte. O jachetă extra, pentru interiorul bisericii, care ține frigul toamnei mai bine decât orice frigider. Bani mărunți, fiindcă intrarea se plătește adesea celui care deschide, pe loc, și nu poți plăti cu cardul. Și vino fără un plan, pentru că cel mai bun lucru dintr-o zi în satele săsești e, de obicei, cel pe care nu l-ai programat: o femeie care împletește pe bancă și are șosete de vânzare, un cazan care fierbe într-o curte, o discuție care se lungește.
La ziua noastră în satele săsești cheia e stabilită dinainte, prânzul e la fermă și drumul între sate e al nostru, deci tu te ocupi doar de a te uita. Dar obiceiurile de mai sus merită oricum, fie că vii cu noi, fie că pleci singur pe drumurile dintre Viscri și vecinii lui.
Checklist rapid pentru satele săsești toamna
- Pleacă dimineața: bisericile n-au lumină, iar după ora patru interiorul e în umbră
- Cheia e la cineva din sat, nu pe ușă; întreabă la prima casă, sau vino cu cineva care o are deja
- Nu doar Viscri: Criț, Meșendorf, Cloașterf sau Saschiz sunt la fel de întregi și goale
- Încălțăminte închisă, o haină în plus pentru interior, bani mărunți pentru intrare
- Curțile și câinii sunt ai cuiva: întreabă înainte să fotografiezi, nu intra pe porți deschise
- Stai până seara, dacă poți: vacile vin singure acasă, la lumină, nu la oră
Întrebări
Găsesc bisericile deschise dacă merg pe cont propriu, toamna?
Nu neapărat. Bisericile fortificate nu au program fix: cheia e la cineva din sat, care toamna e adesea la câmp sau la animale. Întrebi la casele de lângă biserică și, de obicei, ajungi la el, dar poate dura. La ziua noastră, deschiderea e stabilită dinainte.
E prea frig sau prea mult noroi ca să merite în octombrie?
Nu, dar vino pregătit. Drumurile laterale către satele mici sunt de pământ și se înmoaie după ploaie, iar în interiorul bisericilor e mai frig decât afară. Încălțăminte închisă și o haină în plus rezolvă amândouă. În schimb, ai satele pentru tine.
Se poate cu copii?
Da, de la cinci ani în sus la ziua noastră. Zidurile, turnul slăninii și animalele din gospodăria unde luăm prânzul sunt lucrurile care le plac cel mai mult. Scările turnurilor sunt abrupte și de lemn, deci copiii urcă cu un adult în față și unul în spate.
Mai multe pe blog
Toate articolele →
Boncănitul cerbilor: când, unde și cum îl asculți
Câteva săptămâni pe an, toamna, cerbii boncăne și o vale liniștită duce sunetul un kilometru. Când e boncănitul în Carpați, unde te așezi, cum te porți la lizieră și de ce auzitul e scopul.

Ce să iei pe creastă în octombrie
Luna în care muntele nu mai iartă: ce echipament de drumeție iei pe munte în octombrie, de la straturi de haine și bocanci la ce pui în rucsac și ora de întoarcere.